„Perfect”, „normal”?

Nu eşti îndeajuns de înalt. Nu eşti îndeajuns de slab. Nu eşti îndeajuns de fericit, bun, amabil, indiferent şi aşa mai departe.

Mereu ţi se spune că îţi lipseşte ceva, că dacă erai cu 5 centimetri mai înalt/ă, erai perfect/ă. Întrebarea este: ştim oare cu adevărat cât de "îndeajuns"  trebuie să fim? Avem o limită pe care o putem atinge şi atunci să spunem, fericiţi, că îndeplinim targetul, suntem îndeajuns pentru orice?

Nu! Niciodată îndeajuns nu va fi destul, mereu ni se spune că mai trebuie să lucrăm, mai trebuie puţin efort din partea noastră ca să atingem ceea ce ne dorim, perfectul nostru, atât cât priveşte fizicul, cât şi moralul. Însă nimeni nu are o idee despre sensul perfecţiunii, avem doar un şablon, un tipar pe care-l urmărim, orbi sau uneori ghidaţi de alţii şi în care credem.

De aici vine şi ideea că, dacă nu eşti "proiectat" în felul apropiat şablonului, nu eşti "normal". Cât de normal trebuie să fii ca să te poţi numi aşa? Sau invers.

Sunt termenii "perfect" şi "normal", nişte mituri? Au vreo definiţie clară a ceea ce semnifică ei? Sau noi recurgem la tot felul de măsuri în încercarea de a le găsi explicaţia?

Ne schimbăm culoarea părului, ne fardăm, slăbim, mergem la sală, suferim operaţii chirurgicale, schimbăm garderoba, încercam chiar şi o altă atitudine...şi totul pentru ce? Pentru că avem în cap un ideal al perfecţiunii pe care nu îl putem atinge aşa uşor, nu ne naştem cu aşa ceva şi încercăm din răsputeri să ajungem astfel, cum se presupune că ar fi "perfectul".

Cert este că niciodată nu suntem mulţumiţi de ceea ce avem, îndeajuns de buni pentru a ne potrivi cerinţelor societăţii din ziua de azi şi suntem într-o cercetare continuă a perfectului.