„Ce naiba a fost în capul meu când i-am mai dat o șansă?”
Probabil că așa gândea el, lovit, din nou, de recentele ei acțiuni de trădare. Cum putea să mai aibă încredere în ea, cum putea să o mai alinte sau să o iubească cum făcuse deunăzi?
Deși ea îi explicase tot, nu vroia să o audă, încerca să-l atingă, dar o respingea. Parcă tot ce însemna „ea” îl...repugna acum, vroia să dispară din fața lui, totuși nu înainte de a o nimici, a o face să se simtă ca cea mai nesemnificativă persoană din viața lui, deși până atunci ea reprezenta singura ființă din univers care-l făcea să se simtă viu.
Îl omorau vorbele ei, oricât de înduioșătoare erau, simțea de parcă un cuțit se răsucea în inima lui, lăsându-i răni ce nu puteau fi vindecate. Totuși nu vroia ca ea să vadă lucrul acesta și plecă din cameră. Își aprinse o țigară pe balcon și o fuma cu atâta patos, de parcă acea toxină i-ar fi dat toate răspunsurile de care avea el nevoie în momentul acela. Știa că nu era așa, că acelea se aflau doar în inima lui, însă nu știa dacă o mai are, se pierduse undeva pe drumul din cameră înspre balcon...
În ceea ce o privea pe ea, se simțea neputincioasă, știa că greșise, dar nu avea ce face în plus pentru a-i demonstra că el se înșela în privința faptelor petrecute. De un singur lucru era convinsă, anume că îi părea rău că ascunsese lucrurile acelea față de el. Vroia să fie luată în brațe, să îi spună că o iartă și că o iubește, indiferent de orice.
Cică știi să prețuiești ceea ce ai abia în momentul când ești pe punctul de a-l pierde. Cam așa se simțea și ea...simțea că-l pierde și îi era al naibii de greu să își imagineze viața apoi, fără el. Ar fi devenit și ea un suflet pierdut.
El stătea pe balcon, privind cerul pe care-l acoperea cu fumul de la țigară. Parcă așa era fericirea lui acum, acoperită de un fum toxic, dăunător lui. Dădea cu mâna în aer, încercând să-l alunge, dar era tot acolo, îmbâcsindu-i corpul, ochii, chiar și mai mult sentimentele ce le avea față de ea. Îi venea să țipe din tot sufletul ca să se elibereze, să îi spună că o urăște și că nu mai vrea să o vadă vreodată în viața lui, însă nu îi stătea în caracter să fie așa grosolan, să se exteriorizeze în halul acesta. Prefera să stea singur, să mediteze îndelung cele spuse, cele nespuse, cele intenționate și neintenționate. Îi era mai bine așa. Când plecase pe balcon, ea nu știa dacă să-l urmeze, încercând să-l împace, deoarece știa că dacă ar face asta, ar fi în zadar, că el nu mai vroia să-i audă cuvintele de „doi bani”, sau scuzele ieftine. Era convinsă că orice ar fi zis, el n-ar fi băgat de seamă.
Tot ce putea face ea era să aștepte verdictul lui, căci pentru moment se simțea inutilă.
Se întoarse în dormitor într-un final, dar se puse imediat în pat, mai departe de locul unde stătea ea, ignorând-o complet.
O iubea, dar o ura în același timp.
Adormiră așa într-un final, ea sperând totuși ca a doua zi dimineața să se trezească în brațele lui, iar ca seara aia să fi fost doar un vis urât...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu