Se spune că noaptea e un sfetnic bun. Privesc răsăritul de la etajul șase și îmi trec prin cap o groază de lucruri. Majoritatea sunt legate de tine, totuși.
Îmi imaginez că tu ai putea fi lângă mine, că m-ai privi din pat cum îmi fumez țigara, îmbrăcată doar cu un tricou de-al tău. Că ai veni apoi la mine și m-ai cuprinde în brațele tale, spunându-mi că nu-mi vei da drumul niciodată.
M-ai iubi ca-n prima zi când ne-am cunoscut și ca ultima în care m-ai putea avea. Cântecul vrăbiuțelor ar fi în concordanța bătăii inimii tale, rapid și frumos. Minutele ar trece pe lângă noi cu viteza luminii, timpul scurgându-se în mâinile noastre, lăsând amprente pe pielea noastră, cât și în suflete. Te-aș iubi enorm, cu o sete aprinsă, ca și un om în deșert fără apă.
Soarele s-ar înălța pe cer doar cu ajutorul nostru și ar fi mai frumos doar datorită iubirii noastre, ce l-ar colora frumos pe fundalul albastrului senin.
Sau aș putea să te privesc ore în șir cum dormi...cum, geană pe geană, adormi cu gândul la mine, schițând un zâmbesc ce te luminează complet. N-aș mai dormi, așteptând să te trezesc cu o cafea mai tare, cum îți place, iar pentru mine una cu lapte, dulce. Ne-am petrece ziua apoi în cameră, între cei patru pereți și, deși ar fi mică încăperea, noi am face într-un fel să ne pară că tot universul acela e al nostru.
Uită-te pe geam, privește răsăritul și spune-mi că și tu vezi aceleași lucruri. Mi-ar plăcea să cred că, deși tu acolo, iar eu aici, avem un punct comun pe cer, pe care îl putem atinge chiar cu degetul.
Tresăririle ce-mi trec prin corp spun doar că e ora să te trezesc, să îți bei cafeaua și să-ncepi să mă iubești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu