Dublă personalitate

E dimineață iarăși. Razele soarelui, timide, își fac simțită prezența, precum o virgină la prima întâlnire.

Ea iese din clădire, cu un zâmbet șters, fals și trage în piept aerul rece care o trezește la realitate. Trebuie să se întoarcă la viața ei, la persoana ei.

Ajunge acasă, dupa ce parcurge  o bucată bună din drum mergând pe jos, gândindu-se la ale ei. Totuși, mergea ca și cum era ghidată de cineva, nu știa ce se întampla în momentul  acela, știa doar că la final va ajunge acasă. Restul deja era prea mult și neimportant.

Deschide ușa apartamentului, se uită în jur si își vede singurătatea care o speria în fiecare dimineață…La început, îi era frică de ea, însa acum, devenise prietenă cu ea. Se împăcase cu ideea că era singură când era cu adevărat ea. Nu-și dorea nimic altceva decât să se așeze în pat și să doarmă până seara, când lucrurile se trezeau la viață.

Se duce la baie, își face un duș și își spală machiajul de pe față, mângâierile de pe corp care deja îi erau impregnate în piele ca niște tatuaje permanente. Stătea sub duș, lăsând șiroaiele de apă să-i curgă pe față, pe trup, uitându-se în gol, acum gândindu-se la...nimic. Termină și își pune un prosop pe ea.

Se duce în bucătărie, își aprinde o țigară și aruncă o privire pe geam. Vede cum un tânăr, abia trezit din somn, își bea cafeaua cumpărată de la chioșcul non-stop alături de o țigară, la colțul blocului. Se gândește „Oare acesta ce fantezie sexuală bolnavă mai are?” Încearcă să-l citească după mimica feței, după gesturile pe care le execută.

Ea, acum, pe oricine vedea sau întâlnea, nu mai reușea să le vadă doar exteriorul, ci încerca să le ghicească și perversitățile. Ajunsese să nu mai discute cu anumite persoane doar pentru că ea credea ca sunt niște masochiști sau sclavi sexuali, care o speriau.

O captiva la început acest lucru, deoarece și înainte fusese curioasă de comportamentul uman, însă acum parcă era prea familiarizată cu asta și devenise o obsesie…sau un obicei.

Își termină țigara și se așează, pe o parte, în patul ei mare. Privește în partea dreaptă că mai e loc de o persoană. Da, de singurătatea ei. Își îmbrățișează pătura și adoarme într-o secundă.

Peste câteva ore se trezește. Aceeași față a ei, încearcă să o ascundă cu machiaj, își estompează tristețea cu un tuș negru și ruj roșu. Se îmbracă și pleacă. Iarăși nu conștientiza drumul pe care mergea, însă știa destinația la care se oprea.

Ajunge din nou în clădirea de unde plecase dimineața, își pune hainele de scenă, se uită în oglindă și, ușor, ușor, se transformă într-o altă persoană. Aceasta nouă „ea” era veselă, iubitoare și plină de încredere în sine. Avea o groază de prieteni – bărbați – care abia așteptau să o vadă deoarece doreau să le facă seara mai frumoasă. Cu pantofi strălucitori, cu toc de 15 cm, își face simțită prezența pe bătăile melodiei ei preferate. O lumină îi bate puternic în față, încât e obligată să țină ochii întredeschiși. O bucura asta, căci altfel i s-ar fi citit suferința în ochi. Își pune zâmbetul de scenă și începe să lucreze cu ce are – corpul. Toți o aclamă, toți o doresc și toți se bucură că ea este acolo pentru ei.

Unul dintre bărbații spectatori cheamă un barman și îl roagă să-i transmită ei că își dorește, ca după show, să îl însoțească în camera privată pentru ceva...distractiv.

La final, îl acompaniază pe domn în acea cameră, acesta spunându-i suav la ureche „Fă magii cu corpul ăsta al tău pe corpul meu”. Ea, deja obișnuită cu rutina aceasta, își pune iar zâmbetul de scenă și trece la acțiune...

Iubim?

"O iubire acordată ca un premiu pentru calităţi estetice, morale şi intelectuale, o iubire pe care o poţi justifica nu este iubire", spune Garabet Ibrăileanu. 

Întrebarea totuși rămâne, de ce iubim? 

Nu-mi pot exprima exact părerea legată de comportamentul bărbaților, însă pe cea a femeilor o știu.

Iubim bărbații pentru că fără ei, noi nu am mai fi noi. Nu ne-am mai preface atât de neajutorate și nu am mai fi atât de naive. Da, naive, știm care este situația adevărată, dar totuși preferăm să vedem partea frumoasă a lucrurilor, de aceea suntem văzute drept naive.

Știm că bărbații, și nu băiețeii, sunt capabili să „manevreze” o femeie, să o atingă așa cum trebuie, să îi spună cele mai frumoase lucruri. Știm că pot fi niște romantici cu noi, să ne aducă flori și dulciuri când este aniversarea noastră sau avem o zi mai proastă. 

Un bărbat este conștient de atuurile sale și le exploatează la maximum, să ne demonstreze nouă, femeilor, că ei sunt „ceva adevărat”. Ne îndrăgostim de ei atunci când îi vedem că se străduiesc atât de mult să încerce ceva ce nu le stă în caracter, doar pentru a ne face nouă pe plac.

Îi adorăm atunci când ne iau în brațele lor puternice și ne pupă pe frunte sau când ne spun cuvinte frumoase.

Dar mai ales, îi iubim pentru că îi vedem alături de noi, pentru că ne fac pe noi mai frumoase când suntem lângă ei, zâmbim din inimă și ne bucurăm de momente împreună cu ei.

Suntem, cu toții, niște ființe care nu pot trăi fără iubire. Fiecare încearcă să-și găsească perechea, în ordine de a-și găsi frumusețea interioară, căldura sufletului. Când iubim, suntem mai fericiți. 

Femeile iubesc să fie adorate, bărbații iubesc pentru a adora. 

Ceasul dimineții bate ora ta

Se spune că noaptea e un sfetnic bun. Privesc răsăritul de la etajul șase și îmi trec prin cap o groază de lucruri. Majoritatea sunt legate de tine, totuși. 

Îmi imaginez că tu ai putea fi lângă mine, că m-ai privi din pat cum îmi fumez țigara, îmbrăcată doar cu un tricou de-al tău. Că ai veni apoi la mine și m-ai cuprinde în brațele tale, spunându-mi că nu-mi vei da drumul niciodată. 

M-ai iubi ca-n prima zi când ne-am cunoscut și ca ultima în care m-ai putea avea. Cântecul vrăbiuțelor ar fi în concordanța bătăii inimii tale, rapid și frumos. Minutele ar trece pe lângă noi cu viteza luminii, timpul scurgându-se în mâinile noastre, lăsând amprente pe pielea noastră, cât și în suflete. Te-aș iubi enorm, cu o sete aprinsă, ca și un om în deșert fără apă.

Soarele s-ar înălța pe cer doar cu ajutorul nostru și ar fi mai frumos doar datorită iubirii noastre, ce l-ar colora frumos pe fundalul albastrului senin. 

Sau aș putea să te privesc ore în șir cum dormi...cum, geană pe geană, adormi cu gândul la mine, schițând un zâmbesc ce te luminează complet. N-aș mai dormi, așteptând să te trezesc cu o cafea mai tare, cum îți place, iar pentru mine una cu lapte, dulce. Ne-am petrece ziua apoi în cameră, între cei patru pereți și, deși ar fi mică încăperea, noi am face într-un fel să ne pară că tot universul acela e al nostru. 

Uită-te pe geam, privește răsăritul și spune-mi că și tu vezi aceleași lucruri. Mi-ar plăcea să cred că, deși tu acolo, iar eu aici, avem un punct comun pe cer, pe care îl putem atinge chiar cu degetul. 

Tresăririle ce-mi trec prin corp spun doar că e ora să te trezesc, să îți bei cafeaua și să-ncepi să mă iubești.

Nu putem câștiga mereu

„Ce naiba a fost în capul meu când i-am mai dat o șansă?”
Probabil că așa gândea el, lovit, din nou, de recentele ei acțiuni de trădare. Cum putea să mai aibă încredere în ea, cum putea să o mai alinte sau să o iubească cum făcuse deunăzi?
Deși ea îi explicase tot, nu vroia să o audă, încerca să-l atingă, dar o respingea. Parcă tot ce însemna „ea” îl...repugna acum, vroia să dispară din fața lui, totuși nu înainte de a o nimici, a o face să se simtă ca cea mai nesemnificativă persoană din viața lui, deși până atunci ea reprezenta singura ființă din univers care-l făcea să se simtă viu.
Îl omorau vorbele ei, oricât de înduioșătoare erau, simțea de parcă un cuțit se răsucea în inima lui, lăsându-i răni ce nu puteau fi vindecate. Totuși nu vroia ca ea să vadă lucrul acesta și plecă din cameră. Își aprinse o țigară pe balcon și o fuma cu atâta patos, de parcă acea toxină i-ar fi dat toate răspunsurile de care avea el nevoie în momentul acela. Știa că nu era așa, că acelea se aflau doar în inima lui, însă nu știa dacă o mai are, se pierduse undeva pe drumul din cameră înspre balcon...
În ceea ce o privea pe ea, se simțea neputincioasă, știa că greșise, dar nu avea ce face în plus pentru a-i demonstra că el se înșela în privința faptelor petrecute. De un singur lucru era convinsă, anume că îi părea rău că ascunsese lucrurile acelea față de el. Vroia să fie luată în brațe, să îi spună că o iartă și că o iubește, indiferent de orice. 
Cică știi să prețuiești ceea ce ai abia în momentul când ești pe punctul de a-l pierde. Cam așa se simțea și ea...simțea că-l pierde și îi era al naibii de greu să își imagineze viața apoi, fără el. Ar fi devenit și ea un suflet pierdut.
El stătea pe balcon, privind cerul pe care-l acoperea cu fumul de la țigară. Parcă așa era fericirea lui acum, acoperită de un fum toxic, dăunător lui. Dădea cu mâna în aer, încercând să-l alunge, dar era tot acolo, îmbâcsindu-i corpul, ochii, chiar și mai mult sentimentele ce le avea față de ea. Îi venea să țipe din tot sufletul ca să se elibereze, să îi spună că o urăște și că nu mai vrea să o vadă vreodată în viața lui, însă nu îi stătea în caracter să fie așa grosolan, să se exteriorizeze în halul acesta. Prefera să stea singur, să mediteze îndelung cele spuse, cele nespuse, cele intenționate și neintenționate. Îi era mai bine așa. Când plecase pe balcon, ea nu știa dacă să-l urmeze, încercând să-l împace, deoarece știa că dacă ar face asta, ar fi în zadar, că el nu mai vroia să-i audă cuvintele de „doi bani”, sau scuzele ieftine. Era convinsă că orice ar fi zis, el n-ar fi băgat de seamă. 
Tot ce putea face ea era să aștepte verdictul lui, căci pentru moment se simțea inutilă. 
Se întoarse în dormitor într-un final, dar se puse imediat în pat, mai departe de locul unde stătea ea, ignorând-o complet. 
O iubea, dar o ura în același timp. 
Adormiră așa într-un final, ea sperând totuși ca a doua zi dimineața să se trezească în brațele lui, iar ca seara aia să fi fost doar un vis urât...

Rendez-vous nocturn

Se întâlniră iară. Făcuse tot posibilul să o găsească și îi ieși. Era fericit.

Ea, deși se gândise în tot timpul ăla la el, nu îndrăznea să-l caute, îi era prea frică să nu-l rănească cu vorbele ei, chiar cu gesturile de afecțiune. Însă el suspina după așa ceva, de-aia tot încercase să o caute.

Când îi apăru la ușă, inima îi bătea tare și parcă era fericită, mult prea fericită că îl vedea. Înlăuntrul ei dorea acest lucru, dar nu vroia să i-o zică.

Nu i-a spus vreun lucru și l-a sărutat, retrăgându-se repede totuși. El aștepta momentul acesta de când plecase din apartament ca o infractoare de inimi, mai ales a lui. Nu s-a gândit prea mult și s-a repezit la ea cu sărutări fierbinți, pline de dor și pasiune. 

Nu îi venea să creadă că și ea îl dorea și-i simțise lipsa. Nu au stat la taclale din prima, vorbele erau de prisos când se vedea că dorința de a se iubi era mult prea mare pentru ei.

Cu orele s-au alintat și sărutat, jucat și au făcut dragoste ca și când ar fi fost ultima oară când se mai vedeau, urmând inevitabilul. De fapt, lui îi era un pic teamă ca ea să nu fugă iarăși de el, să îl lase în suspans și să nu mai reușească să dea de ea următoarea dată. Însă pasiunea îi depășea frica și reușea să o iubească într-un mod cum nici nu își imaginase vreodată. 

Același gând îl avea și ea despre el, nu știa dacă să-i răspundă sau să-l respingă, dar faptele lor nu se sincronizau cu sentimentele. În niciun caz. Era o iubire pură, trupească, animalică, amestecată cu o frică de ceea ce se va întâmpla în următoarele ore...o antiteză perfectă a unei dileme aparent complicată, dar simplă.

Se puteau iubi așa ore în șir, chiar zile...

După ce terminaseră de făcut dragoste, ea se duse să facă un duș. El o aștepta gol în pat pentru a se cuibări amândoi și să adoarmă așa. Nu își dorea nimic altceva în momentul acela în afara de asta. 

Când se întoarse în cameră, nu avea pe ea decât un maiou alb prin care i se vedeau puțin sânii. Îi sclipeau ochii și îi făcu semn să se așeze lângă el în pat, dar ea s-a dus pe balcon să fumeze o țigară, fiind un obicei de-al ei acesta. Iubea la nebunie țigara de după. 

Râdea și se simțea bine să-l știe în patul ei mare și gol până odinioară, o relaxa într-un fel, însă în mintea ei tot erau gânduri care îl respingeau pe amorezul nocturn. 

Se întoarse în cameră, îl privi lung și apoi, fără a ezita, se aruncă în pat lângă el. Vroia să-i spună ceva, căci nu îi plăcea tăcerea care le anestezia frenezia. Însă prefera să tacă, să nu strice ceva, sau să-l întristeze pe el.

Se uita la trupul lui asudat și îi vedea mușchii care încă se zbăteau de la efortul depus. Se amuza și se gândea că nu mai văzuse un bărbat la ea în pat. El adormea ușor, zâmbind, mângâind-o pe abdomen, pe coapse...

Se simțea împlinit după atât timp de căutări. Ea nu avea somn deloc, prefera să-l privească cum adoarme, îndrăgostindu-se de el parcă cu orice răsuflare de-a lui.

Spre dimineață, când razele soarelui băteau în geam, se gândi să î-l trezească cu o cafea și un mic dejun la pat. I se părea fascinantă treaba asta, o văzuse doar în filme, nemaiavând până atunci ocazia. De obicei nu lăsa bărbații cu care se culca, la ea în apartament, din cauza fricii de alte angajamente. Prefera să fie doar o aventură trecătoare. De aceea, prima oară, plecase în fugă din apartament înainte ca el să se trezească. 

Acum nici nu putea să scape, dar nu îi displăcea acest fapt. Chiar vroia să rămâne pe restul zilei la ea.

Când veni în cameră, îl văzu pe el treaz, îmbrăcându-se. Îi pieri un pic zâmbetul de pe buze. Aștepta să îi spună ceva, dar el tăcea. Puse tava pe măsuța de lângă pat, se așeză pe un scaun și se uita la el...

Acesta îi zâmbi, o sărută pe frunte, apoi fără o vorbă, își luă haina din cuier și ieși pe ușa de la intrare. 

Ea rămase uimită. Ce tocmai se întâmplase? 

Aventura ei, dar nu și a lui

O aștepta de data asta să vină la el. Nu se cunoșteau de mult timp, erau la a patra întâlnire, însă simțea că ea ar fi material de o relație mai serioasă. Era foarte nerăbdător să o vadă, se pregătise cu trei ceasuri înainte de ora stabilită și râdea în sinea sa, căci realiza că se comporta ca un adolescent la prima întâlnire.

Se uita pe fereastră, așteptând-o să vină cu taxiul și într-un final îl vede. Se mai uită o dată în oglindă și se parfumează. Îi aude tocurile pe scară și inima începe să-i bată ușor mai tare. Doamne, ce emoționat se simte.

Îi deschide ușa și rămâne blocat pentru câteva secunde. Era mai frumoasă ca oricând. Rochia roșie, mulată, punându-i în evidență formele voluptoase, spatele gol ce era acoperit pe jumătate de părul auriu și drept, iar mirosul de trandafir și ambrozie al parfumului ei îl îmbăta.

Fără să scoată vreun cuvânt, doar aruncându-i o privire perversă, îl ia de cravată, îl sărută și-l aruncă direct pe canapea. El era blocat, nu știa exact cum să reacționeze, doar tăcea și o urma pe ea, răspunzându-i la săruturi. Într-un final, îi desface cămașa într-un gest sălbatic și o aruncă pe jos. Începe să îl sărute pe gât, piept, după care îi dă și pantalonii jos. În momentul acela, el rămâne dezbrăcat și vulnerabil, parcă descoperit de tot și toate. Se uită la el cu un pic de superioritate, apoi trece la acțiune, văzându-l că se complace situației. Scenele fierbinți de amor pe care și le imagina el odinioară, citindu-le în cărți erotice, acum își aveau realizarea.

După patru ore de sex, alintături și jocuri erotice, ea se duce pe balcon și își aprinde o țigară. Dezbrăcată, stătea și admira orașul de la etajul șase, parcă adormit. Termină și intră înapoi în cameră. Îl vede gol, dormind pe canapea. În momentul acela, vede și cina pe care i-o pregătise el, lumânările care creau atmosfera romantică, dar acum stinse și realizează că el dorea ceva mai mult decât o aventură. Atunci, își pune hainele pe ea în grabă, cu ochii ușor înlăcrimați, lasă un bilet și pleacă, chemându-și un taxi.

Dimineață, când se trezește, vede ce îi scrisese...„Știu ce aveai tu în gând, dar eu nu o pot face. Îmi pare rău, nu mă căuta!”. Iarăși rămâne blocat. Nici nu avusese ocazia să îi zică ceva, dar laș fiind din fire, se conformează biletului. Nu o va mai căuta, rămânându-i ca amintire o noapte fierbinte pe care înainte doar o visa. Numai că el se simțea acum folosit și trist.

Relativ despre greșeli, relații...

Când greșești sau spui o „minciună albă”, ești predispus la a ți se șterge din cont lucrurile bune pe care le-ai făcut și să fii analizat numai pentru cele rele.

Deși intenția ta nu este una malițioasă, nu ai cum să te împotrivești părerilor deja formate de ceilalți. Motivul minciunii, pentru unii, e doar o formă de a suprima răul pe care l-ar aduce persoanei iubite. Pentru că într-o relație, calitatea cea mai des căutată este sinceritatea. Bineînțeles, încrederea are și ea un loc anume. Însă adevărul primează. Iar atunci cănd aruncăm aceste mici bombe, scădem ușor, ușor în fața celuilalt, suntem considerați mincinoși și nedemni de încrederea lor. Însă ar trebui să se gândească: oare ascundem adevărul doar pentru că nu prea contează pentru noi acel lucru ascuns, însă îl rănește pe cel iubit?

E mai bine să spui o minciună necesară doar pentru a-l proteja pe cel de lângă, ca să nu fie dezamăgit pe moment sau să îi recunoști greșeala, care aduce după sine ceartă, reproșuri și sfârșește tot la o dezamăgire? Te gândești că dacă îi ascunzi, nu va afla, dar cum spune si folclorul românesc „minciuna are picioare scurte”, așadar, tot va afla la un moment dat.

Suntem oameni predispuși la greșeli, la înșelăciuni, dezamăgiri, dar și la lucruri mărețe, cu adevărat importante, cum ar fi iubirea. Iar niște greșeli nu ar trebui să ne schimbe total viziunea despre ele. Ar trebui să fim apreciați că greșim, dăm dovadă de momente de slăbiciune din care putem învăța, de la care trebuie, de fapt.

Poate că am fost privați de circumstanțele înconjurătoare să spunem o minciună, poate că nu am vrut să rănim, poate că am vrut să ocrotim pe altcineva...indiferent de motiv, o minciună nu definește un om. Da, îl face rău în momentul când afli, dar acela nu este adevăratul el. Iar dacă îl cunoști, îți dai seama de acest lucru și îl ierți, îi dai șansa să-ți demonstreze că nu a intenționat în nicio clipă să te rănească.

Cu bune și rele, trebuie să ne acceptăm, să realizăm că oricine poate greși și să nu avem mari așteptări că nu ar face-o, căci e imposibil. Relațiile sunt reale, nu superficiale, iar aici ambele părți greșesc, pentru că perspectivele fiecăruia diferă. Pentru unul poate că acțiunea aia făcută nu e greșeală, pe când celălalt consideră asta. De aceea, calea cea mai bună de a rezolva totul este să spui adevărul, oricât de nesemnificativ sau nu este motivul întâmplării, numai pentru ca sentimentele de sinceritate și încredere să îi fie demonstrate partenerului.

După mine, totul este relativ, ca un proces chimic al adevărului și minciunii, la care trebuie să-i aflu nucleul. Nu există un adevăr unic, ci relativ.

Însă a recunoaște o greșeală este cea mai bună metodă de a îndrepta lucrurile greșite.

„Perfect”, „normal”?

Nu eşti îndeajuns de înalt. Nu eşti îndeajuns de slab. Nu eşti îndeajuns de fericit, bun, amabil, indiferent şi aşa mai departe.

Mereu ţi se spune că îţi lipseşte ceva, că dacă erai cu 5 centimetri mai înalt/ă, erai perfect/ă. Întrebarea este: ştim oare cu adevărat cât de "îndeajuns"  trebuie să fim? Avem o limită pe care o putem atinge şi atunci să spunem, fericiţi, că îndeplinim targetul, suntem îndeajuns pentru orice?

Nu! Niciodată îndeajuns nu va fi destul, mereu ni se spune că mai trebuie să lucrăm, mai trebuie puţin efort din partea noastră ca să atingem ceea ce ne dorim, perfectul nostru, atât cât priveşte fizicul, cât şi moralul. Însă nimeni nu are o idee despre sensul perfecţiunii, avem doar un şablon, un tipar pe care-l urmărim, orbi sau uneori ghidaţi de alţii şi în care credem.

De aici vine şi ideea că, dacă nu eşti "proiectat" în felul apropiat şablonului, nu eşti "normal". Cât de normal trebuie să fii ca să te poţi numi aşa? Sau invers.

Sunt termenii "perfect" şi "normal", nişte mituri? Au vreo definiţie clară a ceea ce semnifică ei? Sau noi recurgem la tot felul de măsuri în încercarea de a le găsi explicaţia?

Ne schimbăm culoarea părului, ne fardăm, slăbim, mergem la sală, suferim operaţii chirurgicale, schimbăm garderoba, încercam chiar şi o altă atitudine...şi totul pentru ce? Pentru că avem în cap un ideal al perfecţiunii pe care nu îl putem atinge aşa uşor, nu ne naştem cu aşa ceva şi încercăm din răsputeri să ajungem astfel, cum se presupune că ar fi "perfectul".

Cert este că niciodată nu suntem mulţumiţi de ceea ce avem, îndeajuns de buni pentru a ne potrivi cerinţelor societăţii din ziua de azi şi suntem într-o cercetare continuă a perfectului.

E pentru eu-l nostru din interior

În niciun caz nu te lăsa să fii umbrit de regrete sau de prada dezamăgirilor. Nu arăţi mare lucru prin faptul că reuşeşti acum, când îţi este lumea mai dragă, ci atunci când dovedeşti că tu, de jos, te ridici cu fruntea sus, mai puternic ca niciodată.

Suferi, arunci, ţipi, încerci prin toate felurile posibile să te descarci de durerea care te ameţeşte şi te invăluie in mrejele ei. Sedat fiind, crezi că nu mai ai scăpare, că ai ajuns într-un puţ fără fund şi acolo vei rămâne. Trebuie doar să ai tăria de a conştientiza în ce punct al vieţii te afli şi de acolo să încerci să ieşi. Pentru că, vezi tu, viaţa asta îţi dă uneori nişte şuturi în fund de te doare multă vreme. Este a naibii de grea, te încearcă şi te supune unor probe la care soluţii nu prea găseşti. Te aruncă prin diferite labirinturi, cercuri, pătrate, romburi, spune-le cum vrei, aşteptând să dai dovada de "eroism" de care eşti capabil. Numai că tu nu ştii asta încă. Te frămânţi, te zbaţi, dar primind atâtea lovituri, afundându-te mai mult în gaura neagră, maliţioasă, te dai bătut. Nu! În niciun caz nu ar trebui să faci acest lucru. Găseşte eroul din tine şi eliberează-l. Demonstrează-i vieţii că tu nu eşti un laş, o lepră, doar pentru că treci printr-un moment mai prost.

Gândeşte-te că e doar o scăpare de moment, de către tine, să nu cazi în plasa pusă la cale de ea. Nu te culca pe o ureche însă.

Învaţă să lupţi totdeauna pentru ceea ce vrei, indiferent de importanţa acestui fapt, doar luptă. Atunci nu vei mai avea nici regretul neîncercării. Că e bine să regreţi ceea ce ai făcut, decât ce ai privit trecând pe lângă tine.

Trage aer în piept, revino-ţi şi priveşte înainte. Luptă! Va fi mai bine!

Pot și eu

"Nu-i pasă. Nu-i pasă!", îşi tot repeta, bulversată şi îmbătată de alcoolul pe care-l servea şi mirosul lui care uşor, uşor se evapora în cameră. Încerca cum putea să-şi aline durerea care îi sfâşia inima, cu alcool, cu muzica dată tare, cu ţigări. Orice, numai să nu se mai gândească la acel personaj în care crezuse odată şi care acum o dezamăgise teribil. Pentru o secundă-două, reuşea să zâmbească, insă apoi revenea la starea de comtemplare, de durere.

Se gândea că mai bine îl sună, să-şi verse nervii pe el, să simtă şi el suferinţa şi furia ei. Când era pe punctul de a-l apela, îşi zicea că nu are niciun rost, că lui oricum nu-i păsa de nimic. Nici de ceea ce fusese timp de atâţia ani, nici de ceea ce era.

"A plecat şi m-a distrus!", zicea, uitându-se în gol.

A mai stat şi a început să râdă. "Pentru ce fac eu aşa?" Realiza că nu avea rost să îşi plângă de milă sau să sufere din cauza unui nemernic, că până la urmă o să-şi revină şi de ce să nu o facă începând de atunci. A luat sticla de vodka şi a vărsat-o în wc, a mai fumat o ţigară însă muzica nu a oprit-o.

A făcut un duş să-şi spele mirosul lui impregnat în pielea ei, săruturile de pe gât, sâni, coapse, de peste tot, părul, cu care el se juca mereu dimineaţa ca să o trezească. Încerca să-i şteargă amintirea rămasă pe corpul ei, măcar atât pentru moment.

A ieşit din duş fără prosop pe ea şi se uita la vânătăile de pe picioare, de pe mâini, provocate de el când făceau sex. Se gândea cum să le şteargă şi pe alea. Puţin fond de ten avea să-şi facă efectul până când treceau de la sine.

A deschis uşa şifonierului şi s-a uitat la haine. Credeai că se va îmbrăca cu ceva sexi, elegant. Nu.

Şi-a scos un maiou alb, cam larg pentru trupul ei şi nişte pantalonaşi de blugi, scurţi. Şi-a uscat părul frumos, lung şi blond şi îi plăcea cum îi stătea, mai ciufulit şi înfoiat. Pe gene s-a dat cu puţin rimel iar în obraji cu un pic de blush, cât să arate mai veselă şi mai fresh. Şi-a pus ochelarii de soare, în picioare avea nişte platforme ce îi făceau picioarele mai lungi si frumoase decât erau deja şi a ieşit pe uşă, cu un zâmbet mai pervers.

Unde oare?!

Autocaracterizare

Am un singur viciu. Ma alimentez cu toxinele gandurilor mele in ideea ca se vor epuiza intr-un final, dar nu se intampla decat sa creasca. O fac mereu, spun ca ma las, dar dependenta de ele ma face sa revin. Este raul necesar ce nu-mi da pace sau cred eu ca e necesar. Seara de seara, ele isi fac aparitia precum monstrii de sub pat apar unui copilas si ma sperie, dar eu vreau sa le tin piept. Ceea ce nu-mi dau seama e ca de fapt, le las sa puna stapanire pe mine, creandu-mi iluzia unei victorii. Sunt doar o pierzatoare de cea mai joasa speta in fata gandurilor mele. Imi creeaza senzatia de bine, de eliberare, dar doar pe moment. Sunt propriul meu dusman sau monstru. Numai eu ma pot distruge sau salva. Nimeni altcineva.

Eu, tu si un ultim fum

Ea...se ridica de pe pat, incet, in speranta sa nu-l trezeasca.Ii arunca o privire adormita, dar plina de iubire si ochii incep sa-i straluceasca. Se apleaca si il saruta usor pe obraz. El mormaie ceva, zambeste, dar nu se trezeste. Chilotii ei negri erau in perfecta combinatie cu maioul lui, alb, mai larg. I se vedeau jumatate din sani totusi, dar lui ii placea la nebunie asta. O adora pe ea.

In camera lor, putin mobilata, cu un pat, biblioteca si birou, nu intra decat o raza din soarele dulce al diminetii. Exact in locul in care il pupase pe el, acolo il atingea si soarele. Tiptil, se duse in bucatarie sa faca o cafea. Se gandea la cele petrecute cu o seara inainte si ochii, deodata i se umezisera. O lacrima i se scurse pe obraz iar zambetul de mai devreme era acum stins, inlocuit de o fata trista. Isi aprinde o tigara  sa mearga cu acea cafea. Era tabietul ei. Si al lui. Se completau de minune, insa in acea seara de dinainte, lucrurile pareau ca se destrama si ca nimic nu mai mergea. 

Fiind cufundata in gandurile ei, nu auzi cum el se indrepta spre bucatarie. O lua in brate, pe la spate si o pupa pe gat. Tresari. "De ce plangi?" - "Ca ma ranesti." 

Isi lua mainile de pe ea si o intoarse cu fata la el. "Nu e adevarat, esti nebuna? Reluam discutia?" - "Nici nu am terminat-o. Nu imi place situatia asta, nu mai suntem noi si restul. Acum esti doar tu si eu..."

In momentul acela, un nod i se puse in gat si nu mai putu continua. O saruta cu pasiune si apoi o impinse. "Tu...esti totul pentru mine si doar atat trebuie sa stii si sa conteze." - "As vrea sa fiu eu cea care sa reprezinte totul, dar nu e asa. Tu vrei si altceva, in afara de mine, dar nu stii inca sau nu vrei sa recunosti."  Cobori privirea in jos, nu putea sa se uite la ea. "Ti-am facut cafea." - "Iti multumesc, dar nu vreau." 

O tacere urata si ciudata era acum intre ei, doar tigara cum se aprindea dupa fiecare fum tras se mai auzea. "Cred ca asta va fi ultima tigara pe care o vom mai fuma impreuna de acum incolo...", ii zise ea. "Poftim? De ce?" - "Ca nu mai are rost sa ne amagim."

Pleca din bucatarie in camera. Desi isi dadu maioul jos, mirosul lui era impregnat in pielea ei. Plangand, isi pune blugii pe ea si tricoul. El era rezemat de usa si se uita la ea. O admira in tristetea ei. "Stii ca esti frumoasa cand plangi?" - "Te rog, nu face sa fie mai greu..." - "Nu fac nimic, doar zic un adevar." - "Da? Zi-mi ca ma iubesti!" - "Nu pot..." - "Atunci du-te dracului!" - "Te iau cu mine!" - "Esti un mare nesimtit!" - "Multumesc frumos de apreciere!"

Se uita la el, plina de nervi, lacrimile ii disparusera. "Cum de esti asa calm?" - "Pentru ca esti ca un copil acum." Furia se instala in adancul ei si ii dadu o palma. "Poate acum nu vei mai fi calm." Ii dadu si el una. Incepuse sa planga iar. "Esti multumita?" Cu jumatate de gura, ii zise ca da. O lua in brate si o pupa de frunte. "Iubito..." - "Nu imi mai spune asa, ca nu ma iubesti!" Se smuci din bratele lui si se duse la usa. "Pleci?" - "Da."

Se uita la el, cu dragoste dar si plina de manie, asteptand sa ii zica ceva. El tacea, orgoliul nu-l lasa sa mai vorbeasca. Deschise usa si pleca.

Ramanand pe pat, acolo unde soarele nu batea, cu privirea in jos si putin cu ochii in lacrimi, sopti "te iubesc...", dar ea nu mai era langa el ca sa auda.

Revedere

Nu am mai scris de câțiva ani pe acest blog, pentru că îmi uitasem parola efectiv.
Revin cu istorisiri postate de-a lungul vremii pe pagina mea de Facebook.