Ma enervez. Incep sa ma enervez pe zi ce trece de banalitatea aceasta. E deja prea plictisitor.
Iar tu-mi lipsesti. Nu ca mi-ai fi fost pana acum cu adevarat alaturi de mine, dar acum...deloc. Si e a naibii de dureroasa treaba asta.
Stau si ma gandesc, ce dracu' o sa fac? Ma simt de parca as avea picioarele ingropate intr-un bloc de ciment si nu pot face absolut nimic. Ca si cum as fi "opera" mesterului Manole.
Pueril.
De ce de fiecare data cand se iveste o ocazie, trebuie sa-i dau intr-un fel sau altul eu cu piciorul sau persoana implicata incat fericirea sa nu fie finalizata?
Sa ramanem doar niste cuvinte spuse fara rost, spuse la...oare plictiseala?
Intotdeauna intreb de ce? Dar raspunsul nu mi-l dau.
O ipocrizie mare.
Si iar, de ce tot intreb "de ce"?
In orasul trist, luminile s-au stins.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu