Dublă personalitate

E dimineață iarăși. Razele soarelui, timide, își fac simțită prezența, precum o virgină la prima întâlnire.

Ea iese din clădire, cu un zâmbet șters, fals și trage în piept aerul rece care o trezește la realitate. Trebuie să se întoarcă la viața ei, la persoana ei.

Ajunge acasă, dupa ce parcurge  o bucată bună din drum mergând pe jos, gândindu-se la ale ei. Totuși, mergea ca și cum era ghidată de cineva, nu știa ce se întampla în momentul  acela, știa doar că la final va ajunge acasă. Restul deja era prea mult și neimportant.

Deschide ușa apartamentului, se uită în jur si își vede singurătatea care o speria în fiecare dimineață…La început, îi era frică de ea, însa acum, devenise prietenă cu ea. Se împăcase cu ideea că era singură când era cu adevărat ea. Nu-și dorea nimic altceva decât să se așeze în pat și să doarmă până seara, când lucrurile se trezeau la viață.

Se duce la baie, își face un duș și își spală machiajul de pe față, mângâierile de pe corp care deja îi erau impregnate în piele ca niște tatuaje permanente. Stătea sub duș, lăsând șiroaiele de apă să-i curgă pe față, pe trup, uitându-se în gol, acum gândindu-se la...nimic. Termină și își pune un prosop pe ea.

Se duce în bucătărie, își aprinde o țigară și aruncă o privire pe geam. Vede cum un tânăr, abia trezit din somn, își bea cafeaua cumpărată de la chioșcul non-stop alături de o țigară, la colțul blocului. Se gândește „Oare acesta ce fantezie sexuală bolnavă mai are?” Încearcă să-l citească după mimica feței, după gesturile pe care le execută.

Ea, acum, pe oricine vedea sau întâlnea, nu mai reușea să le vadă doar exteriorul, ci încerca să le ghicească și perversitățile. Ajunsese să nu mai discute cu anumite persoane doar pentru că ea credea ca sunt niște masochiști sau sclavi sexuali, care o speriau.

O captiva la început acest lucru, deoarece și înainte fusese curioasă de comportamentul uman, însă acum parcă era prea familiarizată cu asta și devenise o obsesie…sau un obicei.

Își termină țigara și se așează, pe o parte, în patul ei mare. Privește în partea dreaptă că mai e loc de o persoană. Da, de singurătatea ei. Își îmbrățișează pătura și adoarme într-o secundă.

Peste câteva ore se trezește. Aceeași față a ei, încearcă să o ascundă cu machiaj, își estompează tristețea cu un tuș negru și ruj roșu. Se îmbracă și pleacă. Iarăși nu conștientiza drumul pe care mergea, însă știa destinația la care se oprea.

Ajunge din nou în clădirea de unde plecase dimineața, își pune hainele de scenă, se uită în oglindă și, ușor, ușor, se transformă într-o altă persoană. Aceasta nouă „ea” era veselă, iubitoare și plină de încredere în sine. Avea o groază de prieteni – bărbați – care abia așteptau să o vadă deoarece doreau să le facă seara mai frumoasă. Cu pantofi strălucitori, cu toc de 15 cm, își face simțită prezența pe bătăile melodiei ei preferate. O lumină îi bate puternic în față, încât e obligată să țină ochii întredeschiși. O bucura asta, căci altfel i s-ar fi citit suferința în ochi. Își pune zâmbetul de scenă și începe să lucreze cu ce are – corpul. Toți o aclamă, toți o doresc și toți se bucură că ea este acolo pentru ei.

Unul dintre bărbații spectatori cheamă un barman și îl roagă să-i transmită ei că își dorește, ca după show, să îl însoțească în camera privată pentru ceva...distractiv.

La final, îl acompaniază pe domn în acea cameră, acesta spunându-i suav la ureche „Fă magii cu corpul ăsta al tău pe corpul meu”. Ea, deja obișnuită cu rutina aceasta, își pune iar zâmbetul de scenă și trece la acțiune...

Iubim?

"O iubire acordată ca un premiu pentru calităţi estetice, morale şi intelectuale, o iubire pe care o poţi justifica nu este iubire", spune Garabet Ibrăileanu. 

Întrebarea totuși rămâne, de ce iubim? 

Nu-mi pot exprima exact părerea legată de comportamentul bărbaților, însă pe cea a femeilor o știu.

Iubim bărbații pentru că fără ei, noi nu am mai fi noi. Nu ne-am mai preface atât de neajutorate și nu am mai fi atât de naive. Da, naive, știm care este situația adevărată, dar totuși preferăm să vedem partea frumoasă a lucrurilor, de aceea suntem văzute drept naive.

Știm că bărbații, și nu băiețeii, sunt capabili să „manevreze” o femeie, să o atingă așa cum trebuie, să îi spună cele mai frumoase lucruri. Știm că pot fi niște romantici cu noi, să ne aducă flori și dulciuri când este aniversarea noastră sau avem o zi mai proastă. 

Un bărbat este conștient de atuurile sale și le exploatează la maximum, să ne demonstreze nouă, femeilor, că ei sunt „ceva adevărat”. Ne îndrăgostim de ei atunci când îi vedem că se străduiesc atât de mult să încerce ceva ce nu le stă în caracter, doar pentru a ne face nouă pe plac.

Îi adorăm atunci când ne iau în brațele lor puternice și ne pupă pe frunte sau când ne spun cuvinte frumoase.

Dar mai ales, îi iubim pentru că îi vedem alături de noi, pentru că ne fac pe noi mai frumoase când suntem lângă ei, zâmbim din inimă și ne bucurăm de momente împreună cu ei.

Suntem, cu toții, niște ființe care nu pot trăi fără iubire. Fiecare încearcă să-și găsească perechea, în ordine de a-și găsi frumusețea interioară, căldura sufletului. Când iubim, suntem mai fericiți. 

Femeile iubesc să fie adorate, bărbații iubesc pentru a adora. 

Ceasul dimineții bate ora ta

Se spune că noaptea e un sfetnic bun. Privesc răsăritul de la etajul șase și îmi trec prin cap o groază de lucruri. Majoritatea sunt legate de tine, totuși. 

Îmi imaginez că tu ai putea fi lângă mine, că m-ai privi din pat cum îmi fumez țigara, îmbrăcată doar cu un tricou de-al tău. Că ai veni apoi la mine și m-ai cuprinde în brațele tale, spunându-mi că nu-mi vei da drumul niciodată. 

M-ai iubi ca-n prima zi când ne-am cunoscut și ca ultima în care m-ai putea avea. Cântecul vrăbiuțelor ar fi în concordanța bătăii inimii tale, rapid și frumos. Minutele ar trece pe lângă noi cu viteza luminii, timpul scurgându-se în mâinile noastre, lăsând amprente pe pielea noastră, cât și în suflete. Te-aș iubi enorm, cu o sete aprinsă, ca și un om în deșert fără apă.

Soarele s-ar înălța pe cer doar cu ajutorul nostru și ar fi mai frumos doar datorită iubirii noastre, ce l-ar colora frumos pe fundalul albastrului senin. 

Sau aș putea să te privesc ore în șir cum dormi...cum, geană pe geană, adormi cu gândul la mine, schițând un zâmbesc ce te luminează complet. N-aș mai dormi, așteptând să te trezesc cu o cafea mai tare, cum îți place, iar pentru mine una cu lapte, dulce. Ne-am petrece ziua apoi în cameră, între cei patru pereți și, deși ar fi mică încăperea, noi am face într-un fel să ne pară că tot universul acela e al nostru. 

Uită-te pe geam, privește răsăritul și spune-mi că și tu vezi aceleași lucruri. Mi-ar plăcea să cred că, deși tu acolo, iar eu aici, avem un punct comun pe cer, pe care îl putem atinge chiar cu degetul. 

Tresăririle ce-mi trec prin corp spun doar că e ora să te trezesc, să îți bei cafeaua și să-ncepi să mă iubești.